De mic mi-a fost frică de matematică. Niciodata n-am fost bun la cifre. Nici când a fost de învățat banalitatea aia de tablă a înmulțirii. Greu am mai ținut minte că șapte ori opt este cincizeci … și șase. Nouă ori opt mi-a dat însă și mai mult de cap. Am venit mereu acasă cu note mici la mate, chit că se numeau calificative sau chiar note. În primară a fost cum a mai fost, reușind s-o scot mereu de cel puțin Bine. În generală însă, crimă. De la 3 până la 10, de toate pentru toți. Dar de ce povestesc asta? Mă ajută cu ceva? Nu doar că nu mă ajută, ba chiar mă sperie și mai rău. Plus de asta, îl văd. Se apropie. Zâmbește; astăzi e într-o stare de spirit bună. Spune buna dimineața, descuie ușa și ne poftește în clasă. Ne așezăm în bănci, scrie absenții, și parcă într-o secundă ne-a și întrebat ce am avut de pregătit pentru astăzi.

Ora a început. Ora de mate, ceea de care mi-a fost atât de frică mereu. Parcă undeva prin clasa a 8-a dispăruse frica, atunci când mai înțelegeam ceva. În rest însă, mereu am avut, după cum spune expresia, morcovul în fund. Cu tot cu iepure și chiar și cu vânător.

Azi discutăm despre arii și funcții – integrale nedefinite. Mă uit în clasă. Toți își scot laptopurile și calculatoarele. Par pregătiți cu toții. În realitate, niciunul nu prea este. „Haideți să facem împreună tabelul cu funcții”, ne spune el calm. Toți intră cu nasul în cărți. Pe rând, mergem la tablă și scriem fiecare ce știm în tabel, în speranța că dacă scriem acum, nu ne scoate la tablă la rezolvare. Am terminat cu tabelul. S-au dus și primele 10 minute. Se duce să scrie pe tablă ceva teorie și să o demonstreze. Apoi, își scoate calculatorul și îl pune să aleagă la întâmplare un număr de la 1 la 26. Dacă e 4 m-am fript. Nu e. E 20. Marekka la tablă. Parcă ne vine să îi plângem de milă, dar în același timp e bine că nu suntem noi acolo. Exercițiu 2.9 pagina 115. Greu. Grafic, arie, funcție, desen, axe. Până la urmă o scoate la capăt. Vine înapoi în bancă. Ne uităm la ea. Parcă e transpirată. Nu. De fapt strălucește. De fericire că a scăpat. Și uite așa suntem la jumătatea orei.

Din nou merge să demonstreze o teorie la tablă. La un moment dat se oprește. „Christian, în desenul de aici ce funcție folosim pentru a afla aria ?” Răspunsul vine prompt: ”f(x) =(-1 / 8) / x² + 6. Uff … nu eram eu. Era celălalt Christian. Trece mai departe. Parcă nu se mai termină. Știu că nu mai e mult. Știu că trebuie să se termine curând. Dar el nu dă niciun semn că ar vrea să ne lase afară.

„Încă o demonstrație. Exersăm cu problema 2.12 de la pagina 116. Christian, vrei ?” De data asta e clar. Eu sunt. Poți să-i zici nu ? Mă duc resemnat spre tablă. Era să-mi uit cartea, ocupat fiind să văd cât e ceasul. Hai că nu mai e mult. Nu trebuie să fie grea problema. Nu trebuie să dureze mult. Încă 4 minute. Deschid cartea și ma uit să văd ce e la 2.12. Deja nu mai știu de mine. Exercițiu cu 4 subpuncte. Sper să scap viu de aici. Încerc să deschid gura, să zic ceva. Dar ce să zic dacă habar n-am cum să rezolv problema ? Să-i zic ce-am făcut ieri ? Ce-am mâncat de dimineață ? Oare dacă îi spun că îmi e foame ne dă drumul ? Numai la prostii îmi stă capul. De ce nu mă gândesc mai bine ce să scriu pe tablă? Știu. Sunt un geniu. O să schițez graficul, poate așa mai trece timpul. Îl fac, dar nici nu e așa de complicat încât să ia mai mult de 30 de secunde. Lumea începe să-și strângă lucrurile. Ăsta e semn de nerăbdare. M-am blocat iar. Deja mi-i imaginez pe cei de afară, lipiți cu urechile de ușă, spunându-le celorlalți mai din spate ce se întâmplă. Într-un minut deja a ajuns și în celălalt capăt al școlii, la cantină. Lumea se întreabă unde e 2.d. „E de rău. De la mate 1 și mate 3 au scăpat. La mate 2 însă e dezastru.” le transmite celor de la mese un puștiulică din anul întâi.

Cât o să mai stau aici? Dacă tot suntem așa de rău în căcat, atunci să scot eu ceva. Poate într-o zi mi-or face statuie în fața școlii că i-am scos de la mate. Da. Gata. Știu ce fac. Iau sigur pe mine creta în mână din nou și mă îndrept spre tablă. „Data viitoare Christian. Data viitoare”, spune el zâmbind.  Toți răsuflăm ușurați. Mă îndrept spre bancă. Mă uit în ochii colegilor și caut pe cineva să mă înțeleagă că nu am putut mai mult. Toți au însă aceeași privire, care spune parcă fără nicio speranță: „E mate, frate. Ce să-i faci ? Azi ai fost tu. Mâine poate suntem noi …”

Articole asemănătoare

• Elevul din prima bancă (8)
• După 12 ani de școală… (4)
• De ce nu cred în greva profesorilor (11)
• Despre bacalaureatul de anul acesta (2)
• O scurtă lecție de literatură (7)