Prima parte aici.

Plecarea

Și a venit și data mult așteptată. 2 august 2008, data în care trebuia să plec spre Copenhaga. M-am trezit devreme, undeva pe la ora 8. Avionul era la ora 15.30, dar trebuia să ne întâlnim cu cei de la fundația YFU la ora 1, ca să îmi înmâneze biletele, asigurarea și câteva alte documente. Așa că la ora 11.45 am plecat din fața blocului. De atunci mi-am zis că orice lucru pe care-l văd, îl văd pentru ultima oară. M-am uitat la bloc, la stația de autobuz de vis-a-vis de unde luam mereu traseul 1 spre școală, la statuia lui Mihai, la Omnia, la Poștă, la liceul meu și la Gara de Sud. Cam asta a fost tot. Am ieșit din Ploiești, ne aflam deja în Barieră spre Ploiești-București. Drumul a fost scurt, poate cel mai scurt drum până în Capitală pe care l-am făcut vreodată. Am ajuns la aeroport la 12.50, și i-am așteptat pe cei de la fundație până la 13.30. Am aflat că ne căutam degeaba, noi fiind la câțiva pași distanță. Biletul și toate documentele necesare, și sfaturile de drum mi-au fost date de către domnul despre care v-am povestit în prima parte, cel de la telefon. Fiind singurul care am plecat în Danemarca, am fost și singur pe aeroport, neplecând cu nimeni altcineva din fundație. Am trecut cu greu de check-in, cele două bagaje având 40 de kg. dintr-un total permis de 27. Dar peste asta trecem.

Am încercat pur și simplu să trec peste momentul greu știind că de plecat plec oricum. Era unul dintre ultimele momente înainte de a pleca. Cale de întoarcere nu mai era, așa că mi-am îmbrățișat părinții și bunica și am plecat spre avion, considerând că e mai bine să dispar cât mai repede. Mama mi-a promis că nu va plânge. Voiam măcar să cred că se va ține de promisiune. Am plecat însoțit de un tip de la aeroport. La verificarea bagajului de mână am avut mici probleme din cauza unui mic cadou primit de la prietenii mei. Erau 4 poze într-o ramă de metal, poze ce și acum le am lângă mine. Am trecut și de asta, mi-am închis bagajul de mână și m-am uitat în spate. Era ultima dată când îi vedeam. Și n-a fost ușor. Le-am făcut cu mâna încercând să par sigur pe mine și să nu le dau emoții. Dar pe cine voiam să mint ? Toți știam cât de greu va fi. Am așteptat apoi ca pasagerii avionului Scandinavian Air să se îmbarce. De emoții probabil, am uitat să-mi declar laptopul. Era însă prea târziu. Am ajuns în avion și după vreo 30 de minute am decolat. Am văzut de sus Bucureștiul, după care din lipsă de altceva de făcut, m-am culcat.

Pe pământ danez.

M-am trezit cu 10 minute înainte sa aterizăm. Și acum țin minte primul lucru pe care l-am văzut pe pământ danez: mori de vânt. Am aterizat în Copenhaga de unde am fost preluat direct de către un membru al YFU DK. Împreună cu două tipe din Moldova și cu un băiat din Belgia am luat trenul către Odense, de unde urma să fim ridicați de către voluntarii YFU și să ne cazăm la Rågelund Efterskole, unde aveam să ne petrecem o săptămână, la Seminarul de Orientare. Seara a fost relaxantă. Era 2 august iar Seminarul începea oficial pe 4, luni. Unii au venit mai devreme, alții mai târziu, alții deloc (georgieni și ucrainieni cu probleme cu viza). Eu am fost printre primii ajunși, așa că am avut duminica la dispoziție pentru odihnă după o sâmbătă agitată. Am scris acasă că am ajuns bine, am mâncat, că nu o mai făcusem de dimineața și apoi m-am culcat. Eram prea obosit. În dimineața următoare s-a dat trezirea la ora 9 dacă nu mă înșel, dar asta pentru că oficial programul nu începuse. Ziua aia a fost de relaxare, am jucat niște joculețe de copii mici și cam atât. Să nu uit de faptul că am mâncat mult. De obicei când sunt seminare YFU se mănâncă până la refuz.

Luni a început oficial săptămâna cu toată lumea. 38 de elevi de schimb dacă nu mă înșel. Cu un program bine stabilit, pănâ și la ordinea de spălat vasele la bucătărie, cu niște voluntari cu chef de muncă și cu multe de învățat am început în forță prin niște jocuri care ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine. Scopul săptămânii nu era să ne plictisească, ci să ne ajute să ne acomodăm. S-a mâncat doar mâncare daneză, s-au băgat prăjituri până la dureri de burtă, s-a pierdut și timpul, dar s-a și muncit. Zilnic învățam vreo 2 ore daneză, lucrurile de bază, având în vedere că doar unul dintre cei 38 știa un pic de daneză. Și nu, nu eram eu acela. Pe lângă asta au fost și jocuri cu teme sau activități în grup, toate ducând la câteva concluzii bine de știut. Serile au fost în general libere, cu discuții la masa de seară exact ca în familiile unde urma să plecăm. Masa de seară este unul dintre cele mai importante lucruri făcute într-o familie de danezi. Toți se strâng și discută despre cum a fost ziua, ce am mâncat, ce facem mâine, când ieșim de la școală, când venim acasă etc. Serile au fost deci mai libere, încercând să ne creeze un reflex din ceea ce urma să fie cina în familiile gazdă.

Săptămâna a trecut extrem de repede. Cam de miercuri ni s-a spus că trebuie să pregătim o mică prezentare a noastră. Numele, de unde venim, câți ani avem, numele familiei gazdă etc. Totul pentru ziua de sâmbătă, 9 august 2008, zi în care toate familiile gazdă urmau să se adune la Rågelund Efterskole pentru a ridica elevii de schimb. Știu că am învățat-o în vreo 2 ore și dacă mă întrebi și acum la 5 noaptea, tot o mai știu. Vineri seara am fost trimiși la culcare târziu, pentru că am avut un mic party. Asta după ce 5 zile te trezești la 6.45 nu e ușor. În noaptea aia am dormit pe la vreo 4. La 7 a fost trezirea. Micul dejun rapid, iar apoi aranjarea sălii pentru venirea părinților. Totul s-a ținut în sala de sport, cam cât Olimpia din Ploiești, unde după ce m-am săturat de cărat scaune mi-am luat un amic din Tailanda, l-am băgat în poarta, am găsit o minge de handball și l-am bombardat până când mi s-a spus că mai e nevoie și de ajutorul meu pentru că suntem în întârziere. Era ora 13 și părinții începeau să sosească. Toată lumea avea emoții. E normal, o să locuiești cu ei un an întreg, veți împărți același acoperiș, aceleași bucurii și supărări și mai presus de toate, vor încerca pe cât posibil să fie un bun înlocuitor pentru familia de acasă. Iată că primii părinți ajunseseră deja și începuseră să-și cunoască elevii de schimb. Agitație mare. Nimeni nu putea sta pe loc. Doar o dată pe an se întâmpla asta în YFU, nu ? Ei bine, atunci când se întâmpla, ei vor să fie perfect. Stăteam cu ochii pe ceas ca pe butelie. Și în final se face 13.25 :).

Stai calm, vine și partea a treia. Curând :)

Alte articole