Să fii elev de schimb este ceva unic în viață. Este ceva ce poți face doar un an de zile, după care revii la statutul (totuși, nu mereu) și în locul de unde ai plecat. Cu mai multe sau mai puține învățate, cu ceva experiență în plus, sau considerând că ți-ai pierdut un an din viață degeaba. În același timp este ceva ce nu poate fi explicat nici prin cuvinte, poze sau ce mai vreți voi. Este ceva ce trebuie trăit pentru a fi înțeles. Am încercat să explic de multe ori cum e să fii ca mine sau ca puțini alții, dar nu cred că am reușit să o fac prea bine. Și asta nu pentru că nu vorbesc bine, ci pentru că e greu să te pui în situații cu care nu ai avut nicio legătură până acum.

Totul a început undeva prin toamna lui 2007, septembrie dacă nu mă înșel. Fata profesorului meu de germană era plecată cu fundația YFU în Germania, și cum de mic am fost plimbat și m-am îndrăgostit de occident mi-am zis că de ce să nu încerc și eu ? Așa că m-am dus acasă și mi-am întrebat mama ce crede despre asta, eu trăind de mic într-o familie destul de liberă, unde dacă învățai și erai respectuos, părinții nu mai aveau nevoie de nimic altceva. Mă așteptam la un răspuns categoric negativ. Dar ceea ce a urmat a fost o surpriză chiar și pentru mine și mi-a schimbat total viața (chiar dacă încă poate nu realizez în totalitate).

Mama mi-a spus că e un lucru care trebuie discutat, așa că ne-am adunat toată familia la un loc și am discutat. Și am discutat … și au fost de acord. Curând am început deja să strâng materialele necesare pentru a aplica dosarul. L-am trimis exact în ultima zi pentru că fusesem bolnav și o perioadă nu am putut ieși din casă. Asta se întâmpla la mijlocul lui octombrie, parcă 20-21. Știam că răspunsurile vor întârzia destul de mult, așa că a trecut noiembrie, a venit Crăciunul, Revelionul, și iată-mă în ianuarie. Cu un pic după începerea școlii am început să mă alarmez, chiar dacă bănuiam că nimeni nu și-a primit răspunsul încă. Era o luni, și eu aveam germană. Pur și simplu am simțit nevoia să fac ceva, să dau un telefon, ceva. Așa că am ieșit în curtea școlii și am apelat la fundație. Acolo, un domn  mi-a răspuns și mi-a spus că s-au făcut alegerile, și că în cursul următoarelor zile se vor trimite răspunsurile, indiferent dacă elevii au fost aleși sau nu. Nu a vrut să îmi spună direct la telefon niciun alt detaliu. Așa că m-am întors la ora germană și am încercat să uit. Ziua a trecut foarte greu. A venit marțea și m-am trezit târziu, știind că dacă mă trezesc devreme n-o să rezist tentației de a mai suna o dată la București. Am plecat direct la școală după un duș, probabil cel mai rece din viața mea, și am încercat să mă liniștesc. Acum, să vedem dacă îmi mai amintesc bine orarul de marți. Germană, Educație Antreprenorială, Istorie, Psihologie, Engleză, Fizică, Biologie și Sport. Prima a trecut iar greu, având în vedere că profesorul de germană avea legătură directă cu dosarul meu la București. Antreprenoriala era de obicei plictisitoare, așa că și ea a trecut greu. La istorie aveam o profă simpatică și te mai făcea să uiți de toate cele, iar la psihologie stăteai cu morcovul în fund că te ridică și te ascultă. De astea am trecut cu bine. Simțeam că trebuie să pun iar mâna pe telefon să sun acasă, dar cum era să dau parola mea la cineva să-mi verifice mail-ul ? Engleza a trecut și ea cum a trecut, după care a venit fizica. La ora de fizică, unde preda profesoara mea preferată, era de obicei muncă multă. În acea zi însă profesoara a trebuit să corecteze niște lucrări, așa că noi am avut liber cu condiția să nu facem balamuc. Și atunci m-a trăznit. Aveam internet pe telefon. Am intrat, mi-am verificat mail-ul și fusesem acceptat. În momentul acela nu am putut să mă abțin și m-am exteriorizat în toate felurile posibile (pe cât de silențios am putut eu). „Păi eram la ora de fizică. Știam că ăsta de lângă mine putea să fie elev de schimb, împreună cu o colegă. Răspunsul afirmativ/negativ îl primea în ziua respectivă … și, ca un om care se respectă, cu GPRS, a băgat una mică și s-a uitat. Pe lângă implozia pe care probabil au facut-o mațele lui când a aflat, pentru că nu putea să izbucnească, mai era și roșu la față și, pe lângă asta, se uita la mine cu atâta dragoste violentă, de parcă m-ar fi mușcat de fericire. Fiecare se manifestă cum poate. Cert e că era, frate, bucuros de nu se putea.” Cam așa descrie fostul meu coleg de bancă momentul. Trecând peste asta, țin minte că în noaptea aceea am dormit foarte bine, știind că am trecut de prima fază.

Urma interviul. Era exact în weekendul cu care începea vacanța inter-semestrială, mai precis pe 2 februarie. Am plecat cu părinții și surioara mai mică la București, ceea ce înseamnă o oră cu mașina din patria natală, Ploiești. La interviu, nu prea multă lume. Oricum ajunsesem printre primii și interviurile se țineau toată ziua, așa că cine avea la ora 19 nu avea ce căuta acolo de la 13. Eu, un tip și o tipă din Constanța și o tipă de undeva de prin Ardeal, Sfântul Gheorghe din câte îmi aduc aminte. Interviul a fost ușor, mai mult unul de cunoaștere decât unul de testare a cunoștințelor. Un mic dialog după care, „puteți pleca”. „Cum, asta a fost tot?” am întrebat uimiți. „Da, veți primi răspunsul în maximum o lună”. Și gata. Asta a fost tot. Încă mai am în față imaginea Biancăi, una dintre tipele cu care am ținut interviul. Am plecat acasă, mai mult buimăcit decât emoționat, și am așteptat răspunsul fără emoții. L-am primit, și nu a fost chiar așa cum l-am vrut eu. Mi se dădea ocazia să plec, dar dacă mai contribuiam cu ceva în plus la ce oferisem prima dată (nu vreau să vorbesc de sume, e inutil). Am oferit mai mulți și, aceeași persoană de care avusesem parte la primul telefon către asociație a părut nemulțumită. Mi s-a spus că mi se va comunica răspunsul în cel mai scurt timp posibil. Asta a înseamnat 2 săptămâni, în care sincer, îmi pierdusem speranța. Am fost sunat și mi s-a spus că, acolo unde aplicasem, în Germania, nu se poate. Dar … dacă accept Danemarca. A fost un moment de cumpănă. Mi s-a dat o oră pentru a accepta sau a refuza. Acea oră a fost incredibil de greu de descris, și în același timp am fost așa de decis: DA. Și așa am fost acceptat. Am fost dezamăgit mult timp pentru că nu s-a putut în Germania, acolo unde îmi dorisem de la început, dar părinții m-au încurajat și mi-au spus că orice rău este spre bine.

A venit apoi Seminarul de Integrare de la Pârâul Rece. Ne-am întâlnit toți viitorii studenți de schimb și foști elevi de schimb, care erau moderatori. Ne-au explicat cum stă treaba cu anul de schimb, cu diferențele inter-culturale, cu ceea ce vom face începând din vară. Unii au înțeles, unii nu. Unii au plecat mulțumiți, alții indiferenți. Toți însă au plecat spre același punct, metaforic vorbind: un an de schimb în Germania, Elveția, Chile, sau, subsemnatul, Danemarca.

Acasă totul a fost ok pentru câteva luni, cam până când s-a terminat școala și mi-am dat seama că o să îmi cam lipsească modul meu de viață. De atunci au început părerile de rău, de prin iunie. De ultimele două săptămâni cu ei, care evident s-au dus repede, am încercat să mă bucur pănâ în ultima clipă, aceea în care ți se trece media în carnet și pleci acasă. Pe puțini dintre ei i-am văzut în vacanță. De fapt, i-am văzut doar pe cei care am considerat că merită, prietenii apropiați, care știam că mă vor susține cât timp voi fi plecat și care știam că mă așteaptă acasă.

Vacanța mi-am petrecut-o cât de relaxat am putut. La mare, la bunici, sau mai pe maidan cu Ronalzii și van Nistelroii, fotbaliștii din parcare; a fost o vacanță mai mult decât ok. Destul de scurtă însă. Cu puțin înainte să plec mi-am adunat prietenii apropiați (care da, există) la un suc în oraș. Ne-am despărțit cu greu, știind că nu ne mai vedem un an. A venit 1 august. M-am culcat devreme știind că a doua zi plec spre București, iar undeva după prânz spre Copenhaga.
P.S.: Partea a doua vine în maximum o zi – două. Am crezut că e mai interesant să o scriu pe bucăți.

Alte articole