De mult mi-am dorit să lucrez la un site de fotbal. N-am avut șansa niciodată, în afară de pagina fan clubului AC Milan România, și oricum, acolo nu scriam decât despre o singură echipă. Acum că am ceva mai mult timp liber, m-am gândit să-mi deschid eu propriul site, și așa a apărut Goal Arena. Ceea ce n-a fost prea greu, dar ceea ce nici nu are să fie ușor. E mult până departe. Și oricum nici nu îmi fac prea multe planuri. Chiar dacă pe nișă mai sunt puțini alți concurenți, ei sunt în business de peste cinci ani, și este foarte greu să îi alergi.

De Goal-arena.com mă voi ocupa în timpul liber. Doar eu, momentan. Dacă va scoate bani la un moment dat, nici nu mă voi gândi să-i bag în buzunar, ci îi voi folosi să plătesc o mână de freelanceri. Oricum, nici design-ul nu arată foarte profi, și probabil nici writing skill-urile mele nu sunt grozave. Dar nu vreau să îmi amintesc cum am început pe sadak.ro și ce rahaturi scriam acum doi ani. Exercițiul și munca te fac mai bun, așa că hai la treabă, mi-am spus.

Mă bucur foarte mult că am găsit acest domeniu, cred că este foarte potrivit și catchy pentru ceea ce vreau să fac. Atunci când voi găsi un design mai bun, îl voi schimba cel de acum. Până atunci, ne găsiți (sau mă găsiți, de fapt) și pe Twitter, la @goalarenacom și pe Facebook, pe pagina noastră.

Mă gândeam zilele trecute să fac un experiment. Nu, nu să-l fac. Să-l propun. Eu îl fac de aproximativ doi ani, și este așa de bine… La ce mă refer? La o chestie pe care o fac de când am plecat în Danemarca. Cum eu am plecat într-o țară a cărei limbă nu o știam, nu m-am uitat la televizor. Chiar dacă se spune că o limbă străină se învață mai ușor dacă te uiți la televizor, ei bine, eu am avut propriile mele metode, așa că nu am avut nevoie de el. Cum un an de zile nu m-am uitat la televizor, când am revenit acasă nu am simțit deloc nevoia să o fac. Obișnuindu-mă să îmi petrec timpul liber altfel, n-am reînceput să butonez telecomanda non-stop.

De ce îl numesc experiment social? Pentru că implică niște lucruri ce țin de social. Dacă nu te mai uiți la televizor, riști să pierzi un pic contactul cu realitatea. Adică exact așa cum sunt eu de vreun an de zile. Mă întrebau acum ceva timp niște prieteni dacă am văzut ce nenorocire au făcut nuj’ce două vedete din România. Le-am spus că nu am auzit de acele persoane niciodată, și că probabil nici nu vreau să o fac. Mi-au spus că sunt în afara realității. Corect, sunt. Nu contest. Însă eu sunt în afara unei realități de care nu sunt interesat. Tu ești interesat de ce fac Monica Columbeanu cu Irinel? Dar Cătălin Botezatu cu nevastă’sa? Nici de astea? Ei bine, tocmai pentru că nu ești interesat, nu te mai uita. Știm bine că la televizor numai lucruri din astea se arată. Așa că de ce să ne mai uităm?

Experimentul pe care îl propun este următorul: timp de o lună nu mai deschideți televizorul decât pe canale educative. Sau deloc, dacă cele educative nu vă interesează. Și după o lună de zile vedeți cum vă simțiți. Eu vă garantez că nici nu veți mai fi atât de frustrați din cauza vieții ăsteia. Una e când îi vezi pe toți bogații la teveu’ aruncând cu milioane de dolari, și alta e când trăiești în realitatea ta, cu salariul tău, cu încasările familiei tale și propria ogradă. Normal că atunci când, într-o țară plină de sărăcie, la televizor se promovează fudulia și lipsa de respect față de bani, oamenii o iau razna. Fiecare om știe cât de mult lucrează pentru proprii bani și niciunuia nu-i convine să îi vadă pe alții cum aruncă dolarii ca pe hârtie igienică.

După luna asta căutați-mă. Cu siguranță că veți fi un pic rupți de realitate, dar dacă sunteți pe atât de inteligenți pe cât vă credeți/dați, veți realiza că acest experiment nu vă poate fi decât benefic. Încercați să trăiți în realitatea voastră, nu a celor de la televizor. Eu cred că este mult mai bine așa, mai ales că trec prin asta de când am revenit în țară. Singurele canale pe care mă uit sunt Discovery (Animal Planet nu-mi place), sport.ro și Eurosport (ultimele două pentru că sportul este pasiunea mea). Și știți ce bine e? Habar nu am cine sunt Blonda lu’ Bote sau Raluca Lazarut. Dar vă las pe voi să vă dați seama dacă informațiile astea mi-ar putea folosi vreodată în viață…

Bun, competiția s-a terminat și așa cum fac după fiecare eveniment de acest gen, voi vorbi un pic și despre Open-ul României, care a fost weekendul ăsta, sâmbătă mai precis, la Cluj. Ne-am adunat în Polus Mall peste 40 de speedcuberi din România, Ungaria, Franța și Moldova, și ne-am pus pe treabă. Și treabă, nu glumă. Surprinzător a fost pentru mine faptul că s-a bătut și un record european, ceea ce e mișto.

Evenimentul a fost foarte frumos, Speedcubing România a avut grijă de organizare și pot să spun că Radu Făciu, șeful șefilor de pe plaiurile mioritice, a făcut o treabă grozavă. Mai grozavă ca organizator decât ca speedcuber. Știi, Radule, toți aveam mai multe așteptări de la tine :D. Băieții de la Rubik Studio din Ungaria ne-au ajutat foarte mult, le mulțumim frumos, sperăm să mai colaborăm și pentru Open-ul din 2011.

Pe plan personal sunt extrem de mulțumit de rezultatele mele. Chiar dacă nu mai sunt pe podium la nicio probă acum, mi-am bătut absolut orice record posibil, și asta după ce în clasa a 12-a nu prea am avut timp să exersez. Astfel, din 26.72, noul meu record la rezolvarea cubului clasic este 23.47, iar average-ul este 24.83, față de 30.81. Vorbim în secunde, evident. La cubul Rubik 2x2x2 aveam 10.56 record personal și 14.50 average, iar acum am 6.81 record personal și 9.69 average. Din nou, în secunde.

Cum vorbeam cu Radu acum ceva timp, competițiile sunt singurul lucru în speedcubing care te fac să vrei să mergi mai departe. Beneficii financiare nu există, ba chiar e un hobby în care trebuie să investești și bani, și chiar și foarte mult timp. Poate o să râdeți, dar speedcubing-ul ar trebui considerat un sport. Am făcut sport de performanță peste 12 ani de zile și vă pot spune că este exact același lucru. Competiția asta m-a făcut să îmi doresc să merg mai departe, și acum că am scăpat de BAC și sper să am și ceva mai mult timp liber, plănuiesc să mă apuc și de cubul Rubik 4x4x4, și să devin mai rapid la 2x2x2 și 3x3x3. În septembrie voi participa din nou la o competiție, în Odense, în Danemarca. Sper atunci să revin cu rezultate mai bune.

Mulțumim încă o dată celor care au făcut posibilă prima competiție de speedcubing din istoria României și ne vedem la Open-ul de anul viitor.

Săptămâna trecută s-a terminat școala și pentru mine. De tot. M-am gândit că 12 ani din viața mea merită un post. Unul lung, dar în care voi spune multe lucruri pe care de-abia aștept să le recitesc atunci când îmi va fi dor de anii de liceu sau gimnaziu, că din primară nu îmi mai amintesc cine știe ce. În viața oricui vine un eveniment ca ăsta, când ceva de care de-abia aștepți să scapi începe să-ți placă din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropie de final. Școala a însemnat pentru mine exact ce a însemnat pentru fiecare dintre voi – cititorii mei – într-o măsură mai mică sau mai mare.

După ce am revenit de la banchet, locul unde toată lumea se simte bine și relațiile dintre colegi se apropie pe ringul de dans, în fața camerelor de filmat sau în spatele ușilor închise, m-am gândit să scriu asta și pentru (foști) colegi, dar și pentru mine. 12 ani în patru școli diferite. 1-4 într-o școală de cartier. 5-10 într-un liceu cu oameni foarte mișto, dar despre a cărui conducere nu am nimic de zis. Și acel nimic îl voi spune la momentul potrivit. Pentru că sunt multe nimicuri la care am avut acces șase ani, multe nimicuri care vor ajunge la presă mai devreme sau mai târziu. Avem apoi clasa a 11-a în micuțul liceu din Varde, Danemarca, și clasa a 12-a într-unul dintre cele mai prestigioase licee din România, Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești.

De-a lungul acestor 12 ani am învățat să învăț (sună nașpa, știu). De fapt, am învățat să nu învăț, să evit temele nefăcute și notele mici, să mă ascund în spatele unui „mi-am uitat caietul acasă” sau să știu când să fac un pustiu de bine domnilor profesori și să dispar silențios de la ore. Pe de cealaltă parte, am învățat mult mai mult. Am terminat mereu cu note mari, chiar dacă nu mereu învățam (cu excepția anumitor materii, despre care vă voi spune într-un post ulterior). Am creat relații bune cu profesorii, în special după cei șase ani petrecuți în Colegiul Național „Jean Monnet” Ploiești; profesori care, dacă mă întorc azi acolo, mă vor recunoaște imediat și-și vor aminti că de la ei am primit prima notă de patru, că ei m-au dat pentru prima dată afară din clasă sau că ei mi-au pus o notă mare din burtă pentru că mă băteam la primele medii din clasă. N-am fost niciodată primul, mereu am luat de la locul doi în jos, însă dacă mă uit înapoi realizez că nu-mi pare rău. Am știut să combin întotdeauna învățătura cu distracția, distracția cu sportul de performanță și pe acesta cu școala.

Am fost sportiv de performanță mulți ani, cu ambiții mari și rezultate mici, din păcate. Sau din fericire, că poate rezultatele mari m-ar fi dus pe alt drum decât cel de pe care vă scriu acum. Am trăit sportul de performanță, dar și viața de elev, din două perspective diametral opuse: România și Danemarca. Și, de ce să nu o spunem pe aia dreaptă, nu știu cine a mai făcut asta pe aici prin zonă. Și de asta sunt foarte mândru, este întotdeauna printre primele lucruri pe care le spun atunci când mă prezint cuiva necunoscut.

Din prima zi de școală am început să învăț când să mă dau în spectacol și când să stau ascuns în banca mea. Când să tac și când să vorbesc. Când să ridic mâna și când să țin răspunsul doar pentru mine. Când să mă laud cu ce am realizat, și când să-i las pe ceilalți să afle singuri. Când să spun tot și când să fiu modest. Când să-mi pese de ceilalți și când să „mă zbat” doar pentru mine. Toate astea în 12 ani de școală. 12 ani în care școala a fost o a doua mea casă, iar unii dintre profesori au ținut loc de tutori. Am văzut că unii consideră profesorii ca fiind niște părinți din planul doi. Ei bine, eu nu pot să spun așa ceva. Niciun om, oricât bine mi-ar face, nu se poate ridica la nivelul la care sunt părinții mei. Ce să mai vorbim de niște oameni care nu întotdeauna urmăresc binele tău, ci de multe ori pe al lor…

Însă mai presus de multe altele se află oamenii pe care i-am cunoscut. Mulți. Foarte mulți chiar. Sute. Multe sute. Nu doar din clasele în care am fost, ci din toate școlile în care am învățat. Puțini mi-au rămas și-mi vor rămâne prieteni pentru totdeauna, asta e sigur, însă acei nu mai mulți de 10 sunt foarte importanți pentru mine. Paragraful ăsta e al lor. Cu ei am învățat ce înseamnă toleranța, pentru că atunci când vrei pe cineva lângă tine trebuie să tolerezi. Trebuie să înveți să faci compromisuri. Trebuie să înveți să le accepți defectele și să le apreciezi calitățile. Lucruri care se învață în timp alături de oameni de care eu, spre bucuria mea, am dat de-a lungul acestor 12 ani de școală.

Îmi vor lipsi întotdeauna momentele în care voi simți ceea ce spun acum, pentru că sunt mult prea sigur că nu voi mai avea parte de ele. Banchetul de la finalul liceului a pus capăt la 12 ani minunați, 12 ani în care încă nu sunt sigur că am luat deciziile cele mai bune, însă știu că de dragul sentimentelor pe care le am acum, le-aș mai lua o dată. E incredibil cum acum jumătate de an simțeam cu totul altceva, iar acum nu vreau decât o săptămână mai mult, măcar. Sau măcar banchetul din nou :)

Aș mai putea scrie mult despre asta. M-aș opri diseară, și asta pentru că nu aș mai avea loc să scriu. Știu, însă, că pe mulți deja v-am plictisit, așa că mă îndrept spre partea de final. Oricum, despre școală va mai veni un articol curând, numit „despre profesorii de-a lungul timpului”. Îl plănuiesc de mult timp, însă am considerat că cel mai bine a fost să aștept finalul oficial al școlii ca să pot spune tot ce am de zis. De bine mai toate, în principiu, dar pe aici, pe acolo, mai sunt și niște lucruri de criticat.

Vedeți? V-am spus de la început că într-o măsură mai mică sau mai mare școala a însemnat pentru fiecare dintre noi cam același lucru. Doar că sunt două diferențe. Una este Danemarca, evident. Iar cea de-a doua este, cu siguranță, faptul ca atunci când mă gândesc la anii de școală, de fapt, mai mult simt decât gândesc… ;)

Well, iată și un scurt review pentru Blogtrip-ul din Brașov din acest final de săptămână.

Vineri
După ce mi-am încheiat oficial statutul de elev, m-am îndreptat spre Petromul de pe Centura București – Ploiești și i-am așteptat pe băieții din capitală. Au apărut Vlad Bălan, Tudor Galoș, Andrei Roșca și Victor Caraș, după care și Bobby Voicu, Oana Brătilă, Ileana Ghiță, Ciupercutza, Corina Georgescu și Sorin Rusi – adică oamenii cu care am stat weekendul ăsta destul de mult. Am plecat cu Viano-ul dat de către unul dintre sponsori, Mercedes-Benz, și am luat-o spre Bușteni, acolo unde am urcat cu telecabina la Babele și Sfinxul pe care nu le văzusem până vineri după-amiază.

Am plecat apoi spre Brașov, ne-am cazat la Hotel Pantex (un hotel foarte mișto, de recomandat oricui vrea să se cazeze în oraș) și am avut o seară liniștită cu toții, văzând primul meci de la Mondial. Ne-am comandat ceva pizza, am stat la restaurant și ne-am dus la culcare târziu în noapte.

Sâmbătă
Evident, ziua cea mai plină. Workshop-ul a început cu mai mult de jumătate de oră întârziere, din cauza celor care nu s-au sinchisit să vină la timp sau deloc. I-am ascultat pe Dorin Boerescu de la 2parale, pe Tudor Galoș de la Microsoft, pe Bogdan Theodor Olteanu și pe Adrian Ciubotaru, pe care am avut plăcerea de a-l revedea după #ftwparty și Webstock 2009.

După ce s-a terminat workshop-ul am plecat spre NationalTweetMeet, un eveniment frumos, dar cum am spus și pe Twitter, organizat cam pe genunchi. Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Sorin Neagu, unul dintre organizatori, dar sunt sigur că și-a învățat lecția și data viitoare va avea mai multă grijă. Am mai discutat un pic și cu Zoso sau Vlad Petre, dar și cu alții. După eveniment am mers la hotel, apoi la o terasă cu oamenii din București (ah, să nu uit de chelnerița de acolo…) și pe urmă la ceva Karaoke într-un pub din centrul Brașovului. M-am culcat după ora 6 dimineața, când afară era deja lumină.

Duminica
Ne-am întors acasă pe Transfăgărășean. Îl mai văzusem, însă doar porțiunea dintre Sibiu și Bâlea Lac, așa că am avut ocazia să o văd și pe cealaltă, spre Pitești. Am văzut și barajul de la Vidraru, acolo unde Ileana vrea să facă bungee-jumping. I-am spus că are ceva circuite sărite, m-am urcat în mașină și am plecat. La întoarcere am mers cu GLK-ul lui Bobby, de care nu mai sunt deloc mirat că s-a îndrăgostit.

Blogtrip-ul s-a terminat în trenul de București – Ploiești, care a plecat din gară cu o oră întârziere. Cam asta este scurta poveste a evenimentului la care mi-a făcut o enormă plăcere să particip. Sunt foarte încântat de oportunitatea asta, mai ales că Bobby a și spus că Blogtrip Brașov este și ultimul care se va organiza, pentru că ideea lui (adică cea de a aduce comunitățile zonale împreună) se pune deja în practică de către oamenii din fiecare zonă; astfel, nu mai este nevoie de Blogtrip care să-i aducă pe toți aproape.

Să nu uităm și sponsorii: Mercedes-Benz, Microsoft și Paralela45, care merită felicitări pentru că se implică în astfel de activități într-o perioadă în care toate companiile sunt reticente în a investi.

Offtopic: Am impresia că nu am dat în viața mea într-un articol atâtea linkuri :)